“să scrii istorie e greu, să o rescrii e și mai greu”

Homo in Fabula

                              de Mircea Rotaru

 

Editura Emia
Anul Apariției: 2017
Număr de pagini: 128
Achiziționabilă pe Libris.ro

 

   De multe ori m-am gândit, imediat după ce trăiam intens o piesă de teatru, odată ce magia apropierii de scenă dispărea, cât din ce m-a absorbit total în sala de spectacole, aș aprecia la aceeași valoare și în afara ei… Fiindcă, indubitabil, acolo se fac farmece. Cei care aplaudă frenetic ceea ce s-a întâmplat între sunet de gong și trageri de cortină nu suntem tocmai noi, tot așa cum cei din scaunele alăturate, care au chicotit, au icnit sau au lăcrimat lângă tine, nu sunt susținători plătiți ori amici ai actorilor, cum i-ai fi catalogat altfel sceptic, ci prietenele tale și prietenii tăi cei mai buni, pe care nu-i credeai atât de ușor impresionabili.

Sigur, există piese clasice sau și mai noi, din care poți cita fraze întregi și replici amuzante, ce rămân la fel și în afara sălii unde au fost interpretate. E și jocul artistic care poate încărca de mega-înțelesuri fiecare cuvânt, atunci când actorul este extraordinar. Dar cele mai multe vorbe rostite pe scenă își extrag valoarea, în primul rând, din aura locului.

La teatru, pur și simplu, ți se diminuează voluntar spiritul critic, lansându-te în dispoziția culturală potrivită pentru a savura, a te delecta, a te transpune…

Concluzia mea, de câte ori am disecat analitic magia spectacolului de artă dramatică, a fost că, probabil, dacă aș fi văzut un film cu același scenariu sau dacă l-aș fi citit ca pe o carte, aș fi fost mult-mult mai puțin vrăjit de el.

   Pentru prima oară încerc o recenzie a unui volum publicat cu piese de teatru. Astfel că, iată, am ocazia să îmi testez teoria dublului standard.

Autorul acestei antologii teatrale, conținând patru povești sub supratitlul Homo in Fabula, care nu repetă titlul vreuneia dintre ele – cum se practică, ci are semnificație proprie unificatoare, este Mircea Rotaru, actor dar și absolvent al unei facultăți de mate-info. Mi se par importante studiile și profesiile paralele ale scriitorilor, pentru că, de obicei, devin elemente definitorii ce le influențează stilul, iar combinația de umanism și științe exacte poate forma minți complex structurate imaginativ.

   Patru scenarii cuprinde cărțulia. Era să zic că e-n patru acte, dar nu le poți asocia decât, eventual, după soi, în rimă încrucișată, două câte două. Teatru modern, cu teme de actualitate. Două despre relații de cuplu, una istorică și alta filosofic-religioasă.

   Cele despre viața de cuplu, Stâlpul inocenței și Un pahar de vin, combină ambele comedia cu tragedia, în culisări surprinzătoare. Au dialoguri inteligente, spumoase, exuberante și abordează cu sinceritate extremă, chiar exhibiționistă, orice gen de discuții poartă oamenii în intimitate.

Tipuri de iubiți în permutări dominant-submisive, prieteni, mame, soacre, amanți și toată liota de factori externi care influențează relațiile romantice fulgeră prin peisajul casnic.

Le-am vizualizat cu ochii minții scenografia și aproape că mi-au activat suspendarea spiritului critic din sala de spectacole, despre care aiuram mai ’nainte. Totuși, nu sufiecient cât să nu remarc că e foarte periculoasă îmbinarea de genuri când e prea abruptă și fără o trecere pregătitoare, pentru că riști ca atunci când lovește brusc tragismul, să lași spectatorul cu zâmbetul vesel transformat în rânjet de oroare și o senzație de dinți strepeziți… Ce-i drept, poate fi și apreciată masochist originalitatea senzației. E ca și cum ai mușca dintr-un măr copt care spre cotor devine deodată crud ca unul complet verde, parcă compus doar de vitamina C. Să recunoaștem însă, că exact ăsta este uneori gustul vieții, așa că se poate savura astfel, chiar astringența realismului.   Și Dumnezeu greșește e o chestie blasfematoare. Fără să fiu eu însumi prea bisericos, nu pot să clasific poveștile unde Dumnezeu se trage de barbă cu Sfinții și-i transmite prin ei revelații lui Lucifer, altfel decât ciudățele. Mai ales când personajele se scuză omenește, pe genul: Vorbiți voi mai departe, că eu mai am o treabă, atunci când ies din scenă, deși măcar Unul dintre ele ar trebui să fie omniprezent și omnipotent. Doar pentru El s-au inventat termenii.

   Aproape la fel de tare frizează sacrilegiul și Ultimul Mareșal (mai ales dacă ești dintre cei care-l idolatrizează pe Ion Antonescu), deși piesa are multă acuratețe istorică și ar putea intra, teoretic, în rândul marilor opere unanim iubite, care ne-au adus voievozii pe scenă. Însă ceva nu se sudează în replicile ei, ce par să salte peste vremi și vremuri, și în loc să fie un omagiu adus memoriei istorice, țes o caricatură din aia cu trăsături exagerate, destul de stranie.

   Văd primele două piese (de fapt a doua și a treia – de-aici metafora cu rima încrucișată) jucându-se des, într-o veselie admirativă.

Stâlpul inocenței a avut deja premiera și am auzit că a ieșit foarte fain, fotografiile superbe de mai jos constituie o dovadă:

   Mă îndoiesc că Și Dumnezeu greșește se va interpreta altundeva decât în vreun club de atei. Dar mă înclin în fața curajului instituției culturale care mă va contrazice. Despre soarta Ultimului Mareșal, chiar nu știu ce să anticipez… În niciun caz nu o să intre în programa școlară.

   Drept concluzie, dacă vreți sinceritate și libertate totală în exprimarea ideilor, le veți descoperi în aceste piese, fie citindu-le, fie vizionându-le punerea în scenă.

   Eu sunt genul care admiră arhitectura clasică și crede că arhitecții din ziua de azi au gusturi și creații oribile. Dar nu pot să nu realizez că există câteodată o anumită frumusețe și în noile concepte de îmbinări minimaliste din metal și sticlă, sub formă de clădiri.

Cam așa e și cu teatrul modern, comparativ cu cel clasic. Până la urmă, orice este de actualitate lucrează cu materialul clientului. Dacă realitatea asta o oferă societatea noastră, nu pot ieși chestii la fel de romantice ca în trecut, iar rolul de oglindire generalistă poate fi unul foarte corect conceptual, peste cel al folosirii unor excepții spiritualizate în care nimeni altcineva nu se regăsește.

   Succes mai departe omului de teatru Mircea Rotaru, simt că și el vede aceste piese ca împlinindu-și destinul numai când vor fi jucate pe scenă.

Iar acolo… se aplică legea suspendării spiritului critic din sala spectacolului de artă dramatică, așa că nu au cum să nu se prezinte excepțional, odată ce au fost luminate de magia sa.

Cartea poate fi achiziționată pe site-ul librăriei online Libris.