Secrete. Minciuni. Crimă.
Să înceapă spectacolul…

Este seara de inaugurare a celui mai nou resort de lux din Dorset și totul respiră opulență. Piscina infinity strălucește; cocktailul casei (grepfrut, ghimbir, vodcă și un strop de ulei CBD) este consumat din plin de invitații în ținute vaporoase. Dar sub soarele arzător mocnește întunericul. Vechi
prieteni și inamici circulă printre oaspeți. Pădurea din fața pajiștii impecabile a hotelului mustește de secrete și nu trece mult timp până apare poliția. Se dovedește că trecutul a distrus prezentul luxos, cu rezultate mortale.
Fondatoarea • Soțul • Ajutorul de la bucătărie •
Oaspetele misterios
Fiecare are un secret, fiecare are un plan, dar nu toţi vor supraviețui… Ospățului de la miezul nopții.

Plină de răsturnări de situație… perfectă pentru fanii mystery și cei ai seriei The White Lotus. – THE SKIMM
Are tot ce îți dorești de la un thriller marca Lucy Foley: o locație fermecătoare, o distribuție antrenantă, o tensiune subversivă ameninţătoare și o crimă nerezolvată. E cartea perfectă pentru vacanță. Doar să nu te cazezi la Conac. – ALEX MICHAELIDES, autorul bestsellerului Pacienta tăcută
O doză îmbătătoare de hedonism mistic conferă poveștii și personajelor o întunecime vibrantă și o profunzime care păstrează suspansul. O lectură imersivă și diabolică, de cinci stele. – JANICE HALLETT, autoarea romanului Codul Twyford

Lucy Foley
este autoarea bestsellerelor New York Times și Sunday
Times Petrecerea de vânătoare, Lista de invitați și Apartamentul din Paris. Cărțile sale au fost pe primele locuri ale secțiunii Crime & Thriller la British Book Awards și s-au aflat în topurile NPR, The Times și Sunday Times Crime Books of the Year. Lucy Foley a studiat literatura engleză la University College Londra și la Universitatea Durham. Romanele sale au fost traduse în peste 40 de limbi și s-au vândut în peste 5,5 milioane de exemplare în întreaga lume.

Fragment
în avanpremieră

OWEN

Când deschid ochii, e întuneric. Simt răceala pămân­tului sub obraz, asprimea rămurelelor rupte și a frunzelor moarte. Rădăcinile îmi înghiontesc coastele și coapsele. Aud țipătul singuratic al unei cucuvele deasupra mea, frânturi muzicale îndepărtate și răsuflarea mea aspră, pe jumătate înăbușită de pământ. Pentru o clipă, habar n‑am unde mă aflu. Și de când. Și cum am ajuns aici.

Probabil că am leșinat din cauza șocului.

Simt sub mână fâșâit de plastic. Printre copaci pătrunde suficientă lumină ca să văd albastrul‑aprins al prelatei. Și albul oaselor din interiorul ei.

BELLA

— Le aud și acum. Țipetele, îi spun lui Eddie, care stă în fața mea, cu jurnalul deschis pe masă.

Încă văd și scena. Noi doi întinși pe jumătate dezbrăcați în căldură, în întunericul pașnic, pe patul nos­tru de iarbă, ca niște bebeluși în pădure. Apoi sunetele alea agonizante, sfâșiind tăcerea. Panica și teroarea care m‑au copleșit. Eu și Jake ne‑am ridicat împleticindu‑ne în picioare.

— Ce naiba a fost asta? a întrebat el.

A urmat apoi ceva care nu mai suna a animal, ci mai degrabă a ființă umană. Un geamăt adânc, un strigăt: Ajutor!

JURNAL DE VARĂ

Rulota — Campingul Tate

23 august 2010, ora 4:00

Ne‑am îmbrăcat. Am alergat în pădure, strivind frunze și crengi. Lanterna lui Jake ne lumina drumul. Țipetele deveneau tot mai puternice. Apoi (și mai rău) au devenit tot mai slabe. Până s‑au oprit.

Parcă au trecut ore până le‑am găsit. Probabil au fost doar câteva minute. Frankie, ghemuită pe pământ. Cora, încovrigată pe‑o parte, cu genunchii la piept. Razele lunii cădeau exact peste ea. Cred că nu mai gândeam limpede — nu puteam să mă gândesc decât că arăta straniu de frumos, ca și cum s‑ar fi născut din pământul pădurii. Cât de mică și de tânără pare, deși e mai mare.

„Ce mama naibii s‑a întâmplat?“ a urlat Jake.

Mi s‑a părut foarte sever, matur: m‑a șocat și m‑a readus cu picioarele pe pământ. Frankie a ridicat capul brusc și a început: „N‑am făcut nimic, ea a…“

Dar Jake îndreptase deja lanterna spre Cora și balta de vomă de lângă ea. A întors atunci lumina spre Frankie și a iscodit‑o dur și rece, ca la un interogatoriu: „Ce‑a luat?“

Frankie n‑a făcut decât să se uite la el. Îi vedeam forma craniului și ochii care îi sclipeau în orbite. M‑am uitat la vomă, la Cora și la fața lui Frankie. M‑am gândit la zâmbetul ei când ne‑a dat negresele.

„Ce ai făcut cu ciupercile alea?“ am întrebat‑o.

A urmat o pauză lungă. „Voiam doar să ne dis­trăm.“ Ca o fetiță căreia nu‑i mersese bine jocul. Fața i s‑a întunecat, pentru că Jake a lăsat din mână lanterna și s‑a aplecat peste Cora.

„O să încerc să‑i fac respirație gură la gură.“

Atunci am înțeles cât de grav era. Că nu mai respira. Am ridicat lanterna. Trebuia să‑i văd fața lui Frankie. „Ce‑ai făcut?“ am întrebat‑o.

Nu mi‑a răspuns, dar nici nu era nevoie.

„Le‑ai pus în negrese, nu? Ți‑am zis să le arunci. Ți‑am zis doar că nu sunt ciuperci magice.“

„Nu, nu mi‑ai zis“ a răspuns ea prea repede.

„Ți‑am dat mesaj.“

„De pe rahatul ăla al tău de telefon?“ Mințea, știam. Știu sigur.

Jake ne‑a întrerupt cu un urlet: „Pentru numele lui Dumnezeu, una dintre voi să cheme Salvarea.“

Mi‑am dat seama că‑mi uitasem mobilul la piscină, dar Frankie deja îl scosese pe‑al ei. S‑a îndepărtat de noi și a început să vorbească precipitat. O clipă, am crezut că poate totul va fi OK.

„La naiba! l‑am auzit pe Jake. Nu‑i simt pulsul. Cred că s‑a dus.“

OWEN

Aud un geamăt și îmi dau seama că vine din plămâ­nii mei. Groaza mă copleșește din nou. În fragmente, îmi amintesc: excavatorul, muncitorii care m‑au chemat.

O groapă întunecată — forma înfășurată în prelata de plastic strălucitoare care se ivise la suprafață.

Prelata care s‑a desfăcut.

Cum m-am îndepărtat de groapă, umbra mea pără­sind oasele.

Craniul, cu gura larg deschisă. În gură: dinții. Un dinte spart pe jumătate. Odată ca niciodată, cunoscusem un astfel de zâmbet știrb.

Dintele din față ciobit, pe partea stângă. Inconfundabil. Trecuseră 15 ani de când nu‑l mai văzusem — când îmi zâmbea că o așteptam la poarta campingului. Sau când plângea disperată din cauza alor ei: blocată într‑o viață meschină, cu visurile înăbușite.

Îmi amintesc cum mi‑am smuls privirea să nu mai văd dintele, dar am văzut bijuteriile. Toate gablonzurile alea ieftine cu care se împodobea. Brățările de argint, cer­ceii mici și tortițele din urechi, strălucind în pământul negru.

Ultima oară când o văzusem îmi cuprinsese bărbia cu palma. Îmi arătase zâmbetul ei strâmb.

— Știu că sunt o mamă de doi bani, Owen. Eram doar o copilă când te‑am avut, asta e problema. Nu‑mi trăi­sem viața. Știu că beau prea mult și vin acasă prea târziu. Dar o să mă străduiesc mai tare, promit. Ești totul pentru mine. Știi, da? N‑aș face nimic să te rănesc.

M‑am lăsat pe palme și pe genunchi. Am ridicat‑o, înfășurată în giulgiul ei albastru oribil. Am dus‑o mai adânc în pădure. Doar ca s‑o scot la aer, la lumină. N‑o mai puteam lăsa nicio clipă în groapa aia întunecată, rece, de pământ fără niciun semn, unde zăcuse atât de multă vreme, în singurătate.

Nu ne abandonase. Nu mă părăsise. Eu am fost cel care o abandonase. Nu‑i de mirare că m‑am simțit tras înapoi aici. Mă aștepta.

BELLA

Eddie își ridică privirea de pe pagină. Brusc, pare mult mai mare decât cei 19 ani ai lui. Ca o persoană care a îmbătrânit într‑o perioadă scurtă de timp.

— Nu mai e nimic, spune el. Pare că… pare că jurnalul se sfârșește aici.

— Da. N‑am mai putut să scriu.

— Așadar, v‑a dat tuturor negrese. Și ție, și lui Jake. Ar fi putut să vă omoare pe toți.

— Da, numai că eu n‑am luat‑o, iar Jake n‑a mâncat‑o pe‑a lui… Din câte‑am aflat, pentru că nu‑i plăcea…

— Ciocolata. Da. Mi‑au spus ai mei.

Eddie clatină din cap.

— Biata femeie. Și Jake. Dumnezeule! Cum o fi fost să vezi pe cineva că moare așa, în fața ta?

— Pot să‑ți spun eu. Te distruge.

— Și era de vârsta mea. Nu‑mi pot imagina… noi n‑am știut…

— Era uimitor, îi spun lui Eddie. Trebuie să știi. A fost singurul dintre noi care nu s‑a pierdut cu firea. A vrut să sune la poliție.

— Și a sunat?

— Nu, răspund eu, după o clipă de șovăială.

Îi spun și restul. Cum Jake a scos‑o pe Cora din pădure, cum a așezat‑o blând pe peluză. Eu am fost orbită de farurile de pe alee, amețitor de strălucitoare după bezna din pădure. Înseamnă că venise ambulanța… pro­babil și poliția. Tânjeam după cineva care să preia con­trolul, să stabilească ce se va întâmpla în continuare… indiferent de ce ar fi însemnat asta.

Însă când farurile s‑au stins, am văzut că nu e deloc o mașină a salvării, ci un Range Rover grena‑închis. Cel care stătea mereu parcat pe aleea din fața Conacului Tome. Frankie a alergat spre ușa șoferului și am văzut coborând o siluetă înaltă, cu părul alb. Au început să discute grăbit în șoaptă.

Cred că atunci mi‑am dat seama că lucrurile nu vor decurge așa cum mă așteptasem.

Îmi amintesc că în momentul acela m‑am întors brusc când am auzit niște zgomote agitate venind din­spre pădure. O explozie de mișcări pe ramurile cele mai de sus ale copacilor din apropiere. O sută de croncăni­turi oribile, răgușite, când un stol de ciori s‑a ridicat din coroanele copacilor și a zburat spre cer. Lăsând în urmă pădurea întunecată, tăcută și atentă.

Îmi amintesc cum Frankie și bunicul ei și‑au între­rupt discuția și au venit spre noi.

— Ambulanța e pe drum? a întrebat Jake.

— Poți fi sigur că sunt luate măsurile corecte și cores­punzătoare, a zis bunicul lui Frankie. Dar categoric nu ne trebuie să se amestece cineva.

Apoi s‑a întors către mine.

— Sper că nu te gândești să faci vreo prostie.

— I‑am povestit bunicului tot, mi‑a spus Frankie. Cum ai cules ciupercile și mi le‑ai dat mie.

Jake a făcut un pas spre ea.

— Dar tu le‑ai pus în nenorocitele alea de negrese și i le‑ai dat să mănânce.

— Iar eu ți‑am zis clar că nu le poți folosi. Ți‑am tri­mis mesaj.

Frankie și‑a dat ochii peste cap. Spaima pe care o văzusem în ei în pădure dispăruse.

— Da, cum am zis, nu l‑am primit niciodată.

— Atunci tu de ce n‑ai mâncat? a întrebat Jake. Pentru că n‑ai mâncat, nu?

Frankie a ridicat din umeri.

— Întotdeauna ai nevoie de cineva care să încerce mai întâi. M‑am purtat responsabil.

— Cred că e destul de evident că nici voi doi n‑ați mân­cat, a spus bunicul. Altfel, ați fi în aceeași situație neferi­cită. Din punctul ăsta de vedere, păreți la fel de vinovați.

— Mie mi‑a fost rău, am zis.

— Iar eu urăsc ciocolata, a explicat Jake.

Ambele răspunsuri păreau prostești, arbitrare. Iar el a sesizat imediat.

— Sunt sigur că o să fie foarte convingător în fața autorităților, a comentat laconic.

— O urai, a intervenit Frankie, întorcându‑se spre mine. Am văzut cum te uitai la ea. Erai geloasă.

Am înghițit în sec. Nu‑mi dădusem seama că sunt așa ușor de citit.

— Dar niciodată n‑aș fi…

Am tresărit toți când s‑a auzit un țipăt din direcția piscinei — și niște hohote de râs.

— Frankie, a spus bunicul, du‑te și zi‑le fraților tăi că e momentul să pună capăt petrecerii. Mă ocup eu de asta.

Am presupus că „asta“ se referea la noi. Și, mi‑am dat seama, la silueta fără viață de pe peluză. Nu reușeam și pace să mă gândesc la ea ca fiind Cora.

După ce Frankie a plecat, el și‑a îndreptat atenția spre noi. Spre mine.

— Nu cred că ai vrea să arunci totul în cârca noastră, nu? m‑a întrebat. După tot ce ți‑am oferit. Nu cred că ai arăta o asemenea lipsă de recunoștință. Ai fost foarte fericită să înoți în piscina noastră, să ne mănânci mân­carea și să te bronzezi în grădina noastră… Un salt uriaș față de campingul Tate, nu? Te‑ai descurcat foarte bine.

I‑am detestat cuvintele: mă făcea să par o fată cal­culată, o profitoare.

— Acum, îți cerem ceva. Nu se mai poate face nimic pentru femeia asta. Cred că înțelegem cu toții. Ce s‑a întâmplat în noaptea asta a fost un accident nefericit. Suntem de acord și în această privință, corect?

Un accident nefericit. Ce cuvânt! Cum bagateliza totul…

— Dar dacă te simți ispitită să pornești vreo nebunie de capul tău, a continuat el, rostind cuvintele suficient de rar ca să fie sigur că pricep, te asigur că ar fi ceva total lipsit de înțelepciune. După cum am stabilit, ar arăta mult mai rău pentru tine decât pentru Francesca, dacă am implica poliția. Familia noastră are anumite… resurse. Și nu vom ezita să le folosim. Cunosc oameni la cel mai înalt nivel în țara asta.

Îmi dădeam seama de ce fusese un coordonator poli­tic de succes; mă încercuise ca un piton cu vorbele sale. Fără îndoială că așa procedase și cu membrii rebeli ai gru­pului parlamentar, aducându‑i la ordine cu amenințări și constrângeri. Iar noi nu eram decât niște copii speriați. Nu ne puteam pune cu el.

Atunci, s‑a întors spre Jake.

— Și întâmplător știu că tatăl tău a încălcat legea în mai multe rânduri cu practicile lui agricole. Practici care l‑ar putea lăsa fără teren, dacă aș vorbi cu oamenii potriviți.

A tăcut un moment ca să‑i dea timp să înțeleagă.

— Uite ce propun, a continuat, calm și rezonabil. Nimeni nu va suna pe nimeni. Și amândoi veți rămâne aici în noaptea asta. E târziu. Sunteți obosiți. Ar trebui să vă odihniți puțin.

Am simțit încă de atunci: voia să câștige timp. Fiecare minut în care noi nu dădeam telefon la poliție însemna că probabilitatea de a suna mai târziu devenea tot mai mică.

Am fost conduși în biblioteca de la parter. Ne‑a lăsat acolo câteva minute, după care s‑a întors și ne‑a dat fie­căruia un plic gros.

— Aruncați o privire, a zis el. Vă rog.

Înăuntru, am găsit mai mulți bani decât văzusem eu la un loc. Trei mii de lire. O sumă enormă pentru o adolescentă de 16 ani. O sumă serioasă, de adult. Actul fizic al primirii plicului, acceptarea lui din mâna bătrâ­nului, schimbase ceva. Chiar dacă i le‑am fi aruncat la picioare, actul simplu, de o fracțiune de secundă, ne făcusem cumva complici.

— Odihniți‑vă, a zis bunicul, înainte să închidă ușa.

Înțelesul ascuns al cuvintelor lui: și țineți‑vă dracu­lui gura.

Jake s‑a întors spre mine. În lumina difuză a veio­zei, părea tras la față și palid. Ca și cum noaptea ștersese orice urmă din băiatul bronzat și fericit pe care îl știam.