Anotimpul pumnalelor

.

Cronici din Voss
I

 .

de
Șerban Andrei Mazilu

.

Editura Crux Publishing
Data publicării: 2015
Număr de pagini: 382

.

E o pildă celebră din hinduism, care pare să se aplice mereu când se definește ceva extrem de complex. Aia a elefantului pipăit de șase orbeți:

Un orb a atins un elefant din lateral și a afirmat că este un perete. Un alt orb a atins urechea acestuia și a spus că e o frunză a unui copac. Un altul a atins piciorul și a zis că este trunchiul copacului. Al patrulea orb a atins trompa elefantului și a crezut că este un șarpe. Un alt orb a atins colțul de fildeș și a spus că e o suliță. Cel care a atins coada elefantului a fost sigur că este o funie.

Toți aveau dreptate, desigur, fiecare în interpretarea proprie, orice subiectivizare fiind din start limitată de o anumită perspectivă.

Mă simt ca al șaptelea orbecăitor, comentând acum cartea Anotimpul pumnalelor, scrisă de Șerban Andrei Mazilu, după ce am dat o raită pe Goodreads, unde fiecare cititor al ei a remarcat că aparține altui gen sau subgen literar decât credeau toți ceilalți.

Primul volum al seriei Cronici din Voss este un super-roman de aventuri ce explodează de acțiune, dar și de idei filosofice interesante. Se desfășoară în atmosferă dark, chiar grimdark, într-o lume cu aspect medievalo-renascentisto-steampunk, care ar putea la fel de bine să fie și o variantă distopică a organizării baronilor drogurilor din Narcos. Are elemente de intrigi politice, manipulări senzuale, satiră socială, policier, noir, thriller, clockpunk sau horror. Dacă e fantasy, îl poți eventual compara cu Ultimul Imperiu al lui Sanderson, dacă e SF, ar putea fi categorisit în supra-specia integratoare New Weird.

Oricare ar fi însă cheia aleasă pentru a descifra misterele poveștii acestei cărți, ea te va prinde în desfășurarea sa imediat… și nicio șansă să vrei să îți dea drumul până nu le elucidezi pe toate.

Arhipelagul Voss, format din patru insule (Whitegate, Amberstone, Noss, Perque) și înconjurat de Oceanul Fringe, a fost dintotdeauna o colcăială umană unde cei bogați s-au luptat pentru putere, iar cei săraci, pentru supraviețuire.
Dezvoltarea bruscă a industriei tutunului a transformat recent societatea multi-insulară, accelerându-i nefiresc evoluția, până aproape de viteza de deraiere.

Echilibrul a fost păstrat doar atât timp cât conducerea tradițională ereditară, asigurată de Împărat și nobili, a fost sprijinită de liderii comerciali ai insulelor, Baronii Tutunului, și Biserica nu a insistat să-și impună propriile idei.
Însă acum cineva încearcă să distrugă stabilitatea Arhipelagului, prin acțiuni criminale țintite strategic, decise și foarte rapide.

Capul răutăților pare să fie contesa Madeline Mequette, care îl angajează pe asasinul Aendo Assermore pentru a-l ucide pe baronul Marc Devon, ca imediat ce acesta îndeplinește misiunea, să-l dea pe mâna autorităților, pretinzând că a jefuit-o de punga cu bani înmânată drept plată.

E numai prima etapă dintr-un plan diabolic care continuă cu lichidarea propriului tată, atragerea de partea sa a ticalosului episcop Emeric Bone și pregătirea de capcane mortale pentru cei mai importanți conducători insulari, în ideea de a ajunge ea însăși pe tronul Imperiului, după ce va scapă și de naivul Împărat Septimus III, pe care se pricepe atât de bine să îl manipuleze.

Singurii care reușesc să-i stea împotrivă sunt Corbii, membrii unui ordin sectant ce acționează în numele Zeului Morții, Thanos.
Savantul Copperwood, tânăra asasină poreclită Loup și frații antrenați să lupte de mici, York și Loque, ii atrag în banda lor pe cei mai crunți dușmani ai contesei, victimele crimelor sale: ex-comandantul Serviciilor Secrete, eroul de război Rico Mikkae și fostul asasin plătit trădat, Aendo Assermore.

Confruntarea este cu adevărat epopeică, la ea participând, pe lângă toate aceste individualități periculoase, armatele Arhipelagului și ale Bisericii, Miliția, Inchiziția, pe de o parte, zeități păgâne, morți-vii și monștri devoratori, pe de alta.

O specificitate surprinzătoare a eroilor romanului este că ei pot debuta pe tot parcursul firului epic, câștigând imediat prim-planul, deși cinci-șase rămân protagoniști constanți (chiar dacă unul dintre ei moare încă din primele pagini).

Excepțional talentul autorului de a plăsmui personaje remarcabile și a regla intensitatea cu care te face să ții la ele sau să le detești.
Fiecare dintre caracterele imaginate pare că ar putea fi vedeta unei întregi cărți biografice de peripeții spectaculoase, pe care le-a trăit până înainte de implicarea sa în actualele evenimente.

Chiar și personajele secundare, meteorice, au aura aceasta de actori principali ai oricărei alte istorisiri, mai puțin bogate în figuri legendare.

Pe cât de mult îi simpatizezi pe cei din ordinul Corbilor, pe atât de mult ajungi să o urăști pe contesa intrigantă veninoasă sau, și mai mult, pe episcopul obez mâncător de băieței măcelăriți cu mâinile goale, un personaj sinistru cum nu s-a mai creat de la oribilul Baron Vladimir Harkonnen încoace.

Dacă antagoniștii sunt, majoritatea, complet detestabili, nici despre anti-eroii care-i înfruntă nu poți să spui că sunt tocmai buni, ci doar că par compuși din acel amestec confuz și sarcastic de natură umană urmându-și propriile instincte, fără a rumega prea mult, la nivel mental, vreun snop de principii moralizatoare.

Singurele momente în care sunt forțați să se confrunte cu scopul lor în viață și conturarea unui sens existențial propriu sunt cele de contact cu divinitatea, manifestată sporadic prin întrupările onirice ale lui Thanos, dar mai proaspeții adepți ai cultului își păstrează, chiar și în context supranatural, bravada, spiritul de sfidare.

Stilul de scriere din romanul Anotimpul pumnalelor este unul fastuos, care parcă impune utilizarea termenului de literatură fantastică, în locul mult prea generalizatorului fantasy.
Acesta amplifică plăcerea lecturii, fără a o opaciza totuși pentru suporterii exprimării minimaliste, fiind condimentat și cu mult umor.

O carte extraordinară, din toate punctele de vedere, ce își absoarbe cititorii în universul ei coșmaresc rafinat și le ștampilează definitiv în memorie numele autorului său.

Șerban Andrei Mazilu
(n. 11 februarie 1983)
este absolvent al Academiei Navale din Constanța, activând ca ofițer în marina comercială.
Având în același timp studii de jurnalism (Universitatea Româno – Canadiană din Brașov) și experiență în radio, Andrei Mazilu a activat ca publicist pentru diverse reviste, bloguri și site-uri de profil, orientându-se cu precădere spre subiecte din sfera social–politică.

Activitatea sa literară, cu preponderență în limba engleză, cuprinde povestiri scrise individual sau în colaborare cu alți autori, publicate pe site-uri din Statele Unite, cum ar fi Darkness Forums.
Este prezent de asemenea cu recenzii, analize și povestiri în limba română, în revista culturală EgoPhobia.

În anul 2013 debutează peste hotare în limba engleză, iar romanul său The Angellove Society: Crux este publicat în Statele Unite de către editura Wheelman Press. Acestui volum îi urmează la scurt timp nuvelele Magic and Madness și Limbo, situate în același univers fantasy.

Înclinația sa pentru fantastic, horror și supranatural îi aduce mențiuni și recenzii pozitive din partea criticii și autorilor români de gen, cum ar fi Oliviu Crâznic, Ștefan Bolea, Cristina Nemerovschi și alții.
Încurajat să publice în limba română, Andrei Mazilu devine prezent pe piața autohtonă cu romanul clockpunk Anotimpul pumnalelor și ulterior (2016) cu romanul Jocul necromanților – ambele din seria Cronici din Voss.

În 2014, împreună cu Andreea Sterea, înființează Editura Crux Publishing, cu scopul de a promova scriitorii români contemporani de literatură fantastică și nu numai.

Începând cu toamna anului 2015 este prezent cu o povestire scurtă, Misterele din Sparktower, în antologia de colecție Metamorfoze, alături de titani ai literaturii fantastice: H. P. Lovecraft, Robert E. Howard, Guy de Maupassant sau Arthur Conan Doyle.

.

Crux Publishing