Jocul
necromanților

.

Cronici din Voss
II

 .

de
Șerban Andrei Mazilu

.

Editura Crux Publishing
Data publicării: 2016
Număr de pagini: 346

.

Jocul necromanților este continuarea extraordinarului roman Anotimpul pumnalelor, scris de Șerban Andrei Mazilu, un volum doi care completează saga fantastică Cronici din Voss, dar ce ar putea fi citit și separat, dacă vă ajunge în mână înaintea primului, pentru că toate personajele sale au parte de restartare completă, reconfigurându-se caracterial și fiind atrase în vârtejul unei istorii total schimbate a lumii lor.

Titlul care duce cu gândul la invazie zombi nu ar trebui să-i țină departe nici măcar pe cei care nu suportă poveștile cu morți înviați, Jocul necromanților fiind o carte a acestui gen doar în măsura în care trilogia Zorii Nopții – a lui Peter F. Hamilton – ar putea fi catalogată astfel, adică în eventualitatea că cititorul mai zăbovește cu mintea la mortăciuni când e bombardat de atâtea alte idei originale tulburătoare, rafale de evenimente tensionate, scenografii steampunk spectaculoase și un număr năucitor de protagoniști, toți aproape la fel de importanți în desfășurarea acțiunii și fiecare cu un trecut tumultuos care ar putea fi subiectul unui roman dedicat numai lui.

După Cădere, rămasă fără Împărat, Biserica Triumviratului și tradiționalii lideri comerciali locali, comunitatea umană a Arhipelagului Voss și-a pierdut aura de societate progresistă efervescentă și s-a năruit în anarhie.
Străvechi științe oculte s-au reactivat, oribile coșmaruri sau superstiții întrupându-se parcă, odată cu proliferarea necromanților, moroilor, vârcilor, vârcolacilor și a altor creaturi monstruoase pe care mintea omenească nu le poate asimila ca reale, fără să o ia razna.

Resuscitatul călugăr-sanctificat Turek Marteen a declanșat asupra celor patru insule vrăji păgâne sinistre, îngropate demult în catacombele unor temple mitice, urmărindu-și scopul de a transcende înspre condiția de zeitate supremă, prin smulgerea puterii ce asigură echilibrul universului de la Thanos, Zeul Morții.

Magia întunecată a Zeului care vine și a necromanților săi amenință să infesteze întreaga lume cu oroare, trupele de zeloți ai lui Turek sunt transformate într-o armată de morți-vii complet obedientă.

Din Serviciile Secrete și Poliție au mai rămas doar câțiva eroi disperați care încearcă să se împotrivească sufocantei revărsări coșmarești, singurii ce ar putea face față cataclismului ar fi, eventual, Corbii, membrii înzestrați cu super-puteri ai Ordinului de asasini al Zeului Moarte.

Însă după ultima victorie, aceștia s-au împrăștiat în cele patru zări, în speranța naivă că vor putea duce vieți obișnuite, separate de faptele lor de până atunci.

Singurul care a reușit – pentru moment – a fost York, însoțindu-se cu frumoasa misterioasă Sarifa.
Aendo și Jess au pățit-o crâncen, ajungând blocați într-un infinit proces al schingiuirii, aplicat de torționarii lui Turek.

Aducerea lor împreună, refacerea echipei distructive de sabotori letali, ar putea însemna începutul sfârșitului pentru planurile megalomane ale Aproape-Zeului.

În Jocul necromanților, antagoniștii sunt chiar mai detestabili decât în Anotimpul pumnalelor, deși citind primul roman al seriei, nu credeam că pot fi imaginați alții la fel de scelerați.
Senzația de adâncire în bezna maleficului este adesea claustrofobică… și cu atât mai intensă devine întrezărirea unui mic licăr de speranță.

Deși am sugerat deja că romanul acesta ar putea fi citit și independent, n-am cum să nu remarc cât de mult din satisfacția parcurgerii sale este dată de reîntâlnirile cu protagoniștii îndrăgiți în primul volum și de recuperarea treptată a forțelor acestora, afectate crunt de înfruntarea istovitoare cu Aproape-Zeul.

Cred însă că ea ar funcționa și invers, în mod sigur veți dori să citiți și prima parte dintr-o asemenea serie mega-epică, dacă ați descoperit-o prin intermediului volumului doi.

Eu am dat întâi peste o povestire din acest univers, Misterele din Sparktower, publicată în antologia licantropică Metamorfoze, care e un fel de punte între un volum al Cronicilor și celălalt.
Acum, după ce le-am devorat pe amândouă, simt că trebuie neapărat să o recitesc pentru a-i prinde toate referințele/subtilitățile care, fără a fi știut ce se întâmplă în romane, este posibil să-mi fi scăpat.

Stilul somptuos de scriere al lui Șerban Andrei Mazilu este ideal pentru a oglindi atmosfera de haos, decădere, descurajare generalizată, exploziile de nebunie, fanatism sau furie dezlănțuită.

Modul în care sunt aduși în scenă alți și alți protagoniști seamănă cu alcătuirea în straturi a unui tort care odată acoperit cu cremă și frișcă va deveni un monolit conceptual, în care toate adăugirile s-au combinat perfect.

Două romane atât de reușite ale unei serii îl cer obligatoriu pe al treilea, pentru a se structura măcar într-o trilogie.
Fascinația cititorilor crește cu fiecare descindere în universul Voss, iar un autor care a avut inspirația să creeze o astfel de lume ce dă dependență s-a pricopsit și cu responsabilitatea împlinirii dorințelor literare ale fanilor care-i solicită insistent continuări!

Crux Publishing