Cu dinții strânși

.

de
George Cornilă

.

Editura Crux Publishing
Data publicării: 2022 (ediția a II-a)
Număr de pagini: 218

.

Romanul Cu dinții strânși este mult așteptatul Fight Club autohton, un original răcnet-manifest lansat din străfundurile personalității schizoide corporatiste, de la limita dintre tulburare și turbare, dintre oniric și isteric, dintre degradarea umană sub presiunea șablonului și violența anarhică descătușată.

George Cornilă a scris această carte la 20 de ani, în 2006, dar ea parcă își sporește sensurile și își maturizează empatia odată cu trecerea timpului, în ritm cu solidificarea societății de consum zombificatoare pe plaiurile mioritice. 

Protagonistul său, Valter, apare ca un inadaptat, un depresiv cu înclinații nostalgice – chiar dacă și trecutul regretat și-l judecă aspru -, un pierdut în hățișul conformismului comunitar ce pendulează între resemnare și răbufniri autodistructive.

Sufocat pe culoarele prestabilite ale unei vieți considerate normale, deraiat de la statutul de student promițător înspre cel de angajat anonim dintr-o companie banală, devenit un individ dintr-o masă amorfă ce nu își poate manifesta creativitatea și nici nu are satisfacția succesului, bărbatul încearcă să își regăsească cheful de viață în întâlnirile cu foștii colegi sau în relațiile de cuplu, constatând că până și aceste legături ajung tot mai lipsite de vlagă.

Fără familie, însingurat, complăcându-se în sentimentul de ratare, Valter pare că se îndreaptă spre o decădere lentă în mizantropie, până când un element perturbator din sfera magic-realismului, o statuetă de zeitate exotică, îi concentrează cumva aspirațiile și i le oglindește înapoi malformat, provocându-l să se implice într-o serie de confruntări sinistre, într-atât de bizare și răvășitoare, încât nu-i pot produce decât ori prăbușirea absolută în nebunie, ori trezirea tuturor simțurilor sub șoc.

Prieteniile, iubirile, cariera, afacerile, pasiunile, modul de a interacționa cu ceilalți, toate intră sub disecție forțată, marcată de influențe halucinatorii mult prea complexe pentru a fi clasificate în vreun fel, fie și măcar simplificator, drept malefice sau protective. 

Forța analitică a cărții Cu dinții strânși rezultă din luciditatea oglindirii psihologice profund intime, larg răspândite într-un întreg strat social abandonat sie-însuși ca operatorul rămas pe sistem automat și după terminarea schimbului la banda de lucru, din filmul mut al lui Charlie Chaplin.
Mai tehnologizat, mai digitizat, mai finisat estetic, universul concentraționar corporatist se menține la fel de nemilos cu gândirea liberă, conducând pe cei care nu-și găsesc împlinirea în atracțiile comerciale oferite la schimb, spre inevitabila senzație de claustrofobie existențială, explodând adesea în rebeliunea schizofrenică violentă, privită drept singura soluție de regăsire a identității.

Pentru un roman-cult, iconic, sau oricum am numi în limba română cărțile care cutremură spiritul unor întregi generații, determinându-le să se îndoiască de justețea propriilor tendințe, nu e niciodată de ajuns noutatea ideilor sau logica argumentării lor.  Trebuie să prindă cititorii povestea în sine, pentru a le stârni vârtejul mintal ce se va dezvolta într-o furtună. E necesar ca ea să-i împroaște cu sânge, să-i mânjească de secreții umane și să-i emoționeze, excite sau oripileze în moduri de neuitat.
Scriitorul George Cornilă reușește toate acestea cu o eleganță stilistică admirabilă, dar deloc surprinzătoare pentru cine i-a răsfoit și alte cărți, chiar dacă reeditarea de acum, de la Editura Crux, reprezintă tocmai debutul său literar. 

Orice citat din paginile sale se constituie într-un convingător imbold pentru a-i descoperi fascinația labirintică:

„Se așezară la capătul unui pod, între două statui falnice, și ea își culcă pe pieptul lui capul. Se auzea plesnetul ca de bici al viscolului și, de undeva, cântecul trist, metalic, al unei cutii muzicale și ei adormiră.

Când Valter deschise ochii, o văzu înghețată la pieptul lui, albăstrie și diafană, și-și spusese că așa avea să o țină minte. Și de undeva din urgie, un corb se înălță în cerul alb și zbură peste imensitatea viscolită, privind în jos la releul Casei Presei, la colțul ieșit din troiene al Arcului de Triumf, la întinderea imaculată a Pieței Victoriei, la oamenii înghețați ca niște statui de cleștar, copii jucându-se cu un câine, îndrăgostiți oferindu-și un ultim sărut, bătrâni îmbrățișați, preoți fără credință și credincioși cu lumânări stinse, Moș Crăciun cu un clopot încremenit în mâna-i ridicată spre tării. Apoi aripile îi înțepeniră și pasărea căzu, se prăbuși în noianele albe, cu un zgomot surd pe care nu-l mai auzi nimeni.”

Crux Publishing