„M-am trezit la capătul unui vis.”

 

Însoțitori de noapte

de
Aurelia Marin

 .

Editura Tracus Arte
Anul publicării: 2016
Număr de pagini: 340

.

.

Însoțitori de noapte este un volum de povestiri foarte bine scris, cuprinzând cinci miniaturi artizanale lucrate migălos, cu tehnică literară perfectă și multă originalitate.

Laitmotivul tuturor este însingurarea. Instalată sub diferite forme și din varii motive în viața protagoniștilor, tratată mereu cu un strop de fantastic ce se scurge-n banalul cotidian. Impresia de ansamblu fiind a unei valoroase colecții de însingurări, peste care s-au vărsat eprubetele cu urban fantasy și realism magic.

Autoarea cărții, Aurelia Marin, s-a născut în Slănic, Județul Prahova. Este absolventă a Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti și membră a Uniunii Scriitorilor din România. A locuit, pentru mai mult timp în Berlin, Bonn, Berna, Viena, Rabat şi Tunis.
Între 2001 şi 2008 a publicat volumele de versuri Arsenalele singurătăţiiCălătoriaCutia de scrisoriPasărea cu noaptea în cap şi Albul miresei care se vedea în oglindă, iar în 2014 antologia poetică Gibraltar Blues.

În 2011 a lansat primul volum de proză, Bing, bang și porția de steleÎnsoțitori de noapte (2016), fiind o reeditare reintitulată a sa, „cu reveniri, adăugiri, nuanțări și renunțări.”

Insotitori de noapte - recenzie

Povestirea de deschidere a antologiei, Lilith, se conturează ca exhibare a unei obsesii romantice post-mortem – în sensul unei defuncte relații, nu neapărat la propriu… Există în narațiune o progresie a dezvăluirilor greu de rezumat nespoileristic.

Numele real al fetei din titlu era Liliana, dar pseudonimul de artist grafic i se potrivea mult mai bine cu personalitatea sangvinică și aura de mister.
Povestea este spusă la persoana întâi de Sebastian, îndrăgostitul schingiuit de-amintiri după dispariția iubitei, și alternează prezentul dureros sau narcotizat cu rememorări ale clipelor de fericire, de pasiune, ori doar de băltire sentimentală, din perioada petrecută împreună.

„Cu mintea chinuită și tulbure mă lăsam târât de amintiri într-un soi de masochism pervers, descâlceam ițe care nu erau ale mele, mă supuneam fascinat propriei observații. Păduche de câmp care pute, îmi plângeam de milă, și pentru asta mă uram. Sub efectul băuturii începuturile păreau de bun augur, dădeam de urma unui fir și mă bine-dispuneam, un simțământ artificial ce dura până când vocea interioară poruncea declanșarea adrenalinei. Nu știu cum ajungeam acolo, culcat pe spate în camera întunecată scotoceam cu mâna în sertarul noptierei după medicamente, urma pastila antidepresivă, și totul se năruia în circumspecție și paranoia. După care somnul – zbuciumat, nesănătos, dăunător.”

Doza de fantastic se infiltrează natural în secvențele de rememorare, prin explorarea intimă a enigmaticei Lilith, strania fată funcționând ca un portal oniric spre exotismul altor tărâmuri.

A doua povestire este narată tot din punctul de vedere al unui bărbat, dar la persoana a treia. Sub titlul: Îngenunchere, se derulează un excelent thriller psihologic cu tentă supranaturală. Integrul profesor Valer Glas se metamorfozează într-un răzbunător violent, atunci când fiica lui este omorâtă, logica sa matematică afectată de durere indicându-i o mulțime a țintelor ce-i merită crimele meticuloase mai extinsă decât grupul de indivizi agresori identificat de fantoma victimei.

Ef e o proză scurtă gotică, în stilul lui Daphne du Maurier, cu un castel bântuit, o eroină amnezică și-o guvernantă săsoaică credincioasă. Pia Carp se izolează de lume în urma unei traume și încearcă să își redescopere pas cu pas trecutul recent amputat de sistemele protective ale memoriei.

Vagonul de dormit aduce în prim plan un protagonist discret, care și-a creat propriul univers din micile gesturi rutiniere de zi cu zi. George Nechita s-a învăluit într-atât în munca sa, încât îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească mai rar ajung evenimente memorabile pentru întreaga lui existență.

„Gara, trenurile, șuieratul locomotivelor, mirosul de unsoare amestecat cu cel de metal încins, aburul dulce ieșit de sub pântecele garniturilor, aglomerația de pe peroane, oameni, cuvinte și mai ales graba, acea grabă halucinantă, îl mobilizau. Glasul nazal al femeilor care anunțau la microfoane sosiri și plecări, senzația puternică de graniță invizibilă, acel repetat “însoțitorii sunt rugați să coboare din vagoane”, senzaționalele nopți de vară cu deplasări masive spre mare sau munte îi dădeau frisoane; iar dâra de parfum în trena unei femei elegante, clipa magică în care balaurul de fier se punea greoi în mișcare, o mână sau o batistă fluturată în urma unui geam încă deschis, ei bine, toate acestea îl făceau fericit. Adevăratul sens al vieții lui George Nechita, cel mai cunoscut și privilegiat însoțitor al vagoanelor de dormit!”

Magia se strecoară aici întrupată într-un vagon de lux ce trebuie adăugat uneori la trenurile internaționale, numit specială, și pe care acum îl comandă la telefon o voce misterioasă.

Ultima povestire, Jocul de Cărți, pare o găselniță interesantă, dar și o impertinență. Atunci când a scris-o, autoarea era la primul ei volum de proză, o debutantă, practic, deși le avea pe cele de poezie. În condițiile astea, să provoci o reuniune recapitulativă în care personajele din poveștile precedente vin peste autor să-l invite la un dineu unde-l trag la răspundere e ca și cum un cântăreț și-ar numi primul CD scos pe piață, direct The Best of Me. Nu e încă foarte clar cât de iubiți sau măcar acceptați de cititori îți sunt protagoniștii ăștia, nici dacă în propriile lor povestiri par destul de credibili, cum să-i pui să interacționeze în fața publicului cu scriitorul care le-a dat viață, spre a-și modifica destinul și fragmentele literare ce-i definesc? Fiind totuși o chestie nemaiîntâlnită sub forma asta, aș spune că ingeniozitatea ei îi depășește aroganța. Și aș merge mai mult înspre felicitările transmise inovatoarei, decât înspre a critica îndrăzneala inedită.

„- Oameni buni, nu știu dacă ”Jocul de cărți” mă avantajează pe mine ori pe voi, sunt alții care vor decide, până acum fiecare și-a apărat propria variantă, însă nu mă pot abține să pun o întrebare domnișoarei Pia Carp: L-ai împins cu bună știință pe Nicolas Stamatenco în prăpastie și, odată cu el, pe Linus Măghiran? Dacă răspunsul dumitale e sincer, felicitări pentru noua identitate!
– Dragă autoare, nu te juca de-a șoarecele și pisica, numai dumneata cunoști adevărul. Eu sunt personajul. Ficțiunea. Drama. Dacă nu sunt ”cum trebuie” nu-i vina mea! Ai mers, fără a ezita o clipă, pe destrămare și năruire, ai experimentat răul în flux continuu asupra unor personaje pe care, paradoxal, le-ai îndrăgit în aceeași măsură, adică te-ai înșelat și ne-ai înșelat… Ca într-un adevărat cuplu, cu singura deosebire că unul dintre parteneri, în cazul nostru – scriitorul, deține harul și posibilitatea de a face și a desface! Să folosească acel Delete la care te gândești tot timpul. Cine va plânge? Poate ființa, poate trufia… Ai mimat remușcarea pentru a găsi pretextul, în fapt, iubești scrisul mai presus de orice.
– Răul și binele fac parte din arsenalul oricărui țesător de necuvioase litere și semne, sunt uneltele lui de lucru. Restul e corijare de destin… așa ca în cazul dumitale…
– Ți-a făcut plăcere să-mi pui ștreangul de gât?”

Însoțitori de noapte este o carte, întâi și-ntâi, frumoasă. Pe alocuri palpitantă. Mereu interesantă. Se simte – în forța și extravaganța scriiturii – cultura poetică îmbogățită în zone exotice a autoarei.

Uneori ți se pare că ai putea compara stilul Aureliei Marin cu al lui Isabel Allende, altădată cu al lui Daphne du Maurier, clasificându-i din start proza fantastică drept urmașa celei a lui Mircea Eliade. După o analiză mai profundă însă, poți concluziona numai că avem de-a face cu o voce distinctă, explorând teritorii necartografiate, cu toate riscurile și satisfacțiile unei acțiuni de pionierat.

Cele mai recente titluri publicate de autoare sunt romanele
Carbon (2018) și Ombra (2021).

Insotitori de noapte