“Mă tutuieşte, asta înseamnă că o să mă posede în patru labe pe canapea?”

 Chick-lit-ul
la vremea upgradării
europene

 

Cam toată lumea s-a obinuit şi la noi cu termenul chick lit, mai ales de când atâtea edituri au început să îşi asume domeniul colecţiilor lor şi să nu le mai definească doar generic ca romane amuzante de dragoste.
Termenul în sine vine din slang-ul american, chick (puicuță) şi abrevierea lit, aplicabilă şi direct din limba română.
Ca aspect se prezintă șic, de multe ori au coperţi roz şi sexy.
Tipicele lor personaje sunt fetele de oraş, independente, cu preocupări în artă, modă, activităţi publicitar-editoriale sau corporatiste.
Stilul e post-feminist şi umoristic, cu tendinţe de auto-persiflare şi abordare ireverenţioasă a oricărui soi de intimitate sentimentală sau sexuală şi a relaţiilor tip-tipă din megalopolis.

Glumeam zilele trecute cu o prietenă care strâmba superior din năsuc, aflând că mai citesc genul ăsta :
“Fată, nu o să fiu avocatul celor de-un sex cu tine care o fac, poate au şi ele motivele lor distractivo-informative, dar noi, masculii, sigur-sigur avem unul nobil. Interesul faţă de voi.”
La care replica a venit descurajant :
“Oricât de sincere simţi tu povestirile alea năuce la persoana întâi, ele nu dezvăluie nimic despre cum gândeşte de fapt o femeie adevărată.”

Aşa să fie? Totdeauna mi s-a părut că atunci când ai noroc să dai peste o scriitoare sinceră în mod programatic, ai parte de mai multă feminitate expusă, decât după orice serie de prestaţii ca amant şi confident, luate la un loc.
Asta pentru că în scris autoanaliza se face mai adânc şi nu e modificată de interacţiunea bărbat-femeie, când, chiar şi în confidenţe, o nuanţă de cochetărie şi mister, tot se păstrează.
Chick-lit-ul este, în teorie, o literatură scrisă pentru femei,  pe care bărbaţii o savurează în secret ca pe un peepshow, în timp ce autoarele şi cititoarele lor oficiale se prefac că nu îi zăresc.

  Am meditat la nivel mai global dacă avea dreptate.
Poate pentru un anumit gen de chick lit, cel original – creat în primul rând pentru amuzament.
Dar la cât de des se încearcă în ultima vreme formarea verigii lipsă între romanul pentru puicuţe şi literatura feminină clasică, probabil că  pe undeva, unele romane zăpăcito-introspective au şi încropit deja o punte interimară, din paginile lor pionieristice.

Luând ca pivot demononstrativ cartea Sinucidere Fericită şi La mulţi ani!, de franţuzoaica Sophie de Villenoisy, am putea chiar să oftăm exasperați că tocmai când ne declaram defintiv familiarizaţi cu tematica chick lit, măcar apariţiile europene au parte de un tot mai pronunţat upgrade (am eliminat, poate pe nedrept, nu numai americanii, dar şi britanicii care încă respectă canoanele).
Temele noi strecurate sunt tot mai serioase, niciun cotlon al feminităţii nu rămâne neexplorat şi explorarea, chiar păstrând tonul ușuratic, devine tot mai analitică.

Personajele nu mai sunt doar fete simpatice şi aiurite între douăzeci şi patruzeci de ani, ci pot fi acum şi femei sobre ce îşi asumă rigid statutul şi rolul în societate.
Ba chiar unele care doresc să o sfârşească cu viaţa, cum e surprinzătoarea Sylvie din Sinucidere Fericită.
În acest savuros roman scris de o jurnalistă cu simț al umorului dovedit, tonul vesel şi superficial, tipic chick-lit-ului, e păstrat, la fel ca umorul de situaţii şi chiar  o anumită extravaganţă a personajelor.
Ce emite ecouri profunde, însă, e hăul sufletesc din mondenul consult psihologic, hotărârea pacientei de a-şi încheia existenţa şi analiza ei nemiloasă raportată la normale sociale, dar şi la propriile năzuinţe şi satisfacţii.
Când toate astea găsesc în cititoare paralelisme de viaţă, mici asemănări, sau măcar empatii de vreun fel, efervescenţa cick lit se transformă într-un  imbold volitiv şi romanul însuşi mai are un pas până la a deveni unul motivaţional.
Dar asta fără a ieşi din forma sa distractivă  pentru a aluneca în lozinci propaganistice de genul : dacă vrei, poţi!

Chiar dacă nu putem defini încă în mod clar un front comun, scriitoarea franceză este una dintre cele tot mai multe autoare din Europa care nu se mulţumesc cu traiectoria de zvârlugă tonică a fetelor chick lit, dar caută să strecoare în succesiunea de piruete nostime şi elemente de introspecţie gravă, dramatism realist şi chiar tragic apăsător.
Astfel oricine voia ceva mai mult decât o vizită în birouri cu secretară, la coafeză, salonul de epilat, în club la agățat, în patul răscolit sau în sertăraşul cu lenjerie intimă, să aibă parte şi de ceva total deosebit.
Psihologul s-ar mai încadra cumva în cancan, chiar în varianta sa de psihiatru, dar ce ziceţi de morgă sau cimitir? Îţi curg parcă un pic altfel gândurile când combini eros-ul cu thanatos-ul, nu? Şi deciziile existențiale ale eroinelor se iau altfel.

Am folosit ca exemplificare romanul lui Sophie de Villenoisy, tocmai pentru capacitatea lui de a îmbina avataruri ale feminităţi din rețete literare atât de apropiate, dar percepute încă atât de diferit.

 Poate că aşa cum fiecare naţiune are genul ei de comic cinematografic şi propriul stil de a crea scenariul unei comedii (americanii – cel mai adesea din acţiune şi situaţii ridicole, britancii – sec, francezii – spre persiflarea ca artă, italienii – exuberanţă punctată de cădere-n melodramatic, ruşii – cu tentă de absurd şi simbolistic iraţional, românii – realism auto-ironizat până la senzația râsu’-plânsu’), la fel se va creiona în timp şi un stil tot mai regional de a scrie chick lit.

 Autoare de la noi care poartă stindardul în această operaţiune de avangardă, dintre cele  care au făcut deja trecerea dinspre chick-lit-ul clasic, spre clasicul literaturii feminine de analiză psihologică, ar fi : Nataşa Alina Culea, Claudia Golea, Rodica Mijaiche, Irina Binder, Andreea Ban (lista făcută şi cu ajutorul colegelor de la Literatura pe Tocuri, pe unele urmează să le descopăr personal și probabil mai trebuiau amintite multe altele).

 Iar când e gata puntea asta de legătură? – ar putea veni întrebarea futurologica. O să avem un singur gen mare şi dodoloţ?
Nu, o să avem un nou gen. Chick lit – veriga lipsa – romanul psihologic feminin.
Probabil mai uşor de recunoscut că îl răsfoiești – într-o parte -, şi mai puțin monoton – în cealaltă -, faţă de  predecesoarele ce l-au coagulat.