Renegatul

Assassin’s Creed
#5

.

de
Oliver Bowden

.

Preţ: 41, 65 lei
Disponibil pentru livrare din 24 februarie 2021
Acest titlu a apărut în colecția Fantasy Masters la Editura Paladin

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
Titlu original: Assassin’s Creed®: Forsaken
hardcover, 392 p, 140×210 mm

.

Sunt un spadasin expert.
Și sunt iscusit în aducerea morții.
Cu toate că nu simt nicio plăcere în iscusința mea de a aduce moartea…
pur și simplu, mă pricep să ucid…

Din noaptea în care i-a fost ucis tatăl, călătoria prin viață a lui Haytham Kenway a însemnat un lung șir de necunoscute, ură și răzbunare.
Sfâșiat între ce ar fi putut să fie și ce este în realitate, i-a mai rămas o singură certitudine: că pur și simplu se pricepe să ucidă.
În timp ce cutreieră lumea în căutare de răspunsuri, din Imperiul Otoman până în coloniile americane care luptă să scape de jugul britanic, doar abilitatea de a aduce moartea îi rămâne neschimbată.
La fel de neschimbată ca vechiul conflict dintre Templieri și Asasini.

În viață nu există o singură cale care să fie corectă și neprihănită,
care să nu pricinuiască nimănui vreun rău.
Inamicul tău ar putea avea o părere complet opusă…
și nu fără motiv…

Seria Assassin’s Creed

Renașterea
Frăția
Cruciada secretă
Revelații

 

.

Fragment

în
avanpremieră

II

Am ieșit dindărătul paravanului, purtându‑mi noii pantofiori cu catarame strălucitoare, jiletca și haina, iar Edith a strigat‑o pe una dintre slujnice, care a spus că semănam leit cu tata, ceea ce, bineînțeles, se intenționase de la bun început.

Mai târziu, au venit și părinții mei și pot să jur că ochii tatei s‑au împăienjenit o clipă, pe când mama nu s‑a prefăcut deloc, ci a izbucnit pur şi simplu în plâns chiar acolo, în camera mea, fluturându‑și palma în dreptul ochilor până ce Edith i‑a întins o batistă.

M‑am simțit cumva matur și învățat, deși, în același timp, îmi ardeau obrajii. M‑am pomenit întrebându‑mă dacă surorile Dawson m‑ar fi apreciat văzându‑mă în noul meu costum, un adevărat gentilom. Mă gândisem deseori la ele. Le întrezărisem uneori de la fereastră, alergând prin grădină, ori suind în trăsuri pe peronul din fața casei. Odată mi se păruse că una dintre ele aruncase o căutătură piezișă spre mine, dar, dacă și ea mă zărise, nu existase niciun zâmbet sau fluturare din mână, ci doar o umbră a aceleiași priviri pe care o etalase bona, ca și cum sentimentul de dezaprobare față de mine fusese transmis mai departe aidoma unei cunoștințe ezoterice.

Așadar, în dreapta casei noastre locuia familia Dawson, cu surorile acelea misterioase, cu codițe și pline de vioiciune, iar în stânga locuia familia Barrett, care avea opt copii. Erau deopotrivă fete și băieți, însă, din nou, îi vedeam rar; ca în cazul surorilor Dawson, îi zăream doar suind în trăsuri, ori mergând pe câmp în depărtare. Cu o zi înainte de a opta mea aniversare, mă aflam în grădină, căreia îi dădeam ocol, trăgând cu un băț peste cărămizile roșii, sfărâmicioase, ale zidului înalt. Uneori mă opream să răstorn vreo piatră cu bățul și să cercetez insectele ce ieșeau în grabă de dedesubt – păduchi de lemn, miriapode, râme ce se zvârcoleau, ca și cum și‑ar fi întins corpurile lungi –, până am ajuns în fața porții ce ducea la un pasaj între casa noastră și cea a familiei Barrett.

Poarta grea era zăvorâtă cu un lacăt uriaș de metal ruginit, care părea că nu mai fusese deschis de mulți ani, iar eu am rămas, privindu‑l și cântărindu‑i greutatea în palmă, când am auzit șoapta insistentă a unui băiat.

— Auzi… tu! I‑adevărat ce zic ei despre taică‑tău?

Vocea răsunase din spatele porții, deși am avut nevoie de câteva clipe ca să‑mi dau seama de unde se auzise – clipe în care am încremenit, șocat și aproape țeapăn de spaimă. După aceea mai că am tresărit când am observat, printr‑o gaură din poartă, un ochi ce mă privea fără să clipească. Întrebarea a fost repetată.

— Haide, zi – o să mă cheme dintr‑o clipă‑n alta. I‑adevărat ce zic ei despre taică‑tău?

M‑am destins și m‑am aplecat să‑mi cobor ochii la nivelul găurii din poartă.

— Cine ești? am întrebat.

— Mă numesc Tom și sunt vecinul tău.

Știam că Tom era cel mai mic dintre copiii familiei Barrett, cam de vârsta mea. Îi auzisem uneori numele strigat dinapoia gardului.

— Tu cine ești? a vrut el să știe. Adică, cum te cheamă?

— Haytham, am răspuns și m‑am întrebat dacă Tom era noul meu prieten.

Ochiul lui cel puțin avea un aspect prietenos.

— Ciudat nume mai e și ăsta.

— Este arab și‑nseamnă „vultur tânăr“.

— Aha, atunci e logic!

— Cum anume „e logic“?

— Ăăă, nu știu. Așa… cumva. Și ești numai tu acolo, așa‑i?

— Și sora mea, am răspuns. Și mama și tata.

— Sunteți o familie destul de mică.

Am încuviințat din cap.

— Haide, a insistat el. I‑adevărat sau nu? Taică‑tău este ceea ce zic ei c‑ar fi? Și să nu‑ți treacă prin gând să mă minți! Să știi că‑ți văd ochii. O să‑mi dau seama numaidecât dacă minți.

— N‑o să mint. Nu știu nici măcar ce zic „ei“ c‑ar fi tata, sau cine sunt „ei“.

În același timp m‑a cuprins un sentiment straniu și nu tocmai plăcut: undeva exista o definiție a „normalității“, dar noi, familia Kenway, nu eram incluși în definiția aceea.

Poate că posesorul ochiului a simțit ceva în tonul meu, fiindcă s‑a grăbit să adauge:

— Scuze… scuze, dac‑am zis ceva nepotrivit. Eram doar curios, asta‑i tot. Știi, există un zvon, și‑i grozav de interesant, dacă‑i adevărat…

— Ce zvon?

— O să crezi că‑i o prostie.

Simțindu‑mă curajos, m‑am apropiat de gaura din poartă, l‑am privit, ochi în ochi, și am zis:

— Ce vrei să zici? Ce spun oamenii despre tata?

Tom a clipit.

— Spun că‑n trecut a fost un…

Brusc dinapoia lui s‑au auzit zgomote, apoi un glas furios de bărbat strigând:

— Thomas!

Șocul l‑a făcut pe băiat să se tragă înapoi.

— La naiba, a șoptit el iute. Trebuie să plec, mă cheamă. Sper să ne mai vedem.

Apoi a dispărut, iar eu am rămas întrebându‑mă ce vrusese să spună. Ce zvon? Ce spuneau oamenii despre noi, despre mica noastră familie?

În același timp, mi‑am amintit că era bine să mă grăbesc. Se apropia amiaza – ceasul instrucției cu arme.